A.F.

Cred că mai aveţi şi voi verişori şi mă refer aici mai mult la verişoare. Nu ştiu ce să spun, dar dacă aţi observat, ne alintăm rudele cu diminutivul de “verişor” şi “verişoară”. Dar ăştia mai şmecheri nu zic “ăsta e verişoru’ meu” sau chestii din astea, zic “ăsta e văr-miu bă”.

Să zicem că “văr” îl mai putem accepta, dar “vară” e chiar aiurea. Nu prea mi s-a părut frumos să spui “uite-o pe vară-mea”, sună foarte ciudat şi cam incorect. Şi culmea, prin cărţile de română apare ca fiind corect, chiar îmi amintesc că rezolvam anu’ trecut exerciţii pentru examen şi am dat peste omonimia cuvântului “vară”, ceea ce sincer m-a cam marcat, m-a făcut să-mi amintesc de prostia cu nicio.

Când eram mic părinţii mei m-au învăţat să nu zic niciodată “vară” pentru că în primul rând un om educat mai mult ca sigur nu va folosi asemenea exprimări, dar şi pentru că suna foarte aiurea.

Şi totuşi, să ne gândim la pluralul cuvintelor: pentru văr ai veri, da’ pentru vară? O vară, două veri? Ce Dumnezeu? Cât de prost sună. Ştii… am două veri, una e plecată în Spania alta în Italia. Cum poate limba română să admită aşa ceva?

Bine, hai că m-am plictisit şi eu, am început să dezbat probleme academice parcă oi fi Pruteanu. Mâine-poimâine poate mă întreb de ce nu pot folosi teorema lui Pitagora într-un cerc sau cine ştie ce…

Dar nu uita: vorbeşte normal chiar dacă ciudatul este corect gramatical.

A.F.
afir@live.com