A.F.

Anonim

De unde să încep. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu de mână. Am un scris urât. Dar niciodată nu am putut să scriu la un laptop. Parcă numai era nimic din acea frumuseţe a unor schiţe scrise de mână, pe care să le admiri mai târziu, când îţi vezi creaţia scrisă digital sau când ideile îţi vin în cap cu viteza luminii.

A trecut aproape o lună de când n-am mai scris ceva. Încă mai am pe-acasa nişte documente sau nişte agende în care scriam când eram trist. Scriam despre orice, meditam despre primul lucru care îmi trecea prin minte.

(…) mă gândesc ce dracului aş putea scrie, cum aş putea umple cât mai multe pagini, cum m-aş putea face util într-o marţi, o zi pe care am început să o urăsc cel mai mult, (…) într-o zi când observ toate defectele din jurul meu, şi îmi critic calităţile făcând o paralelă între personalitatea mea şi cea a celorlalţi din jurul meu şi sper că tot ce scriu acum să am puterea să neg mai târziu, să detest, să resping, să mă reformez fără ca lucrurile acestea să mă schimbe radical şi astfel să pierd majoritatea cunoştinţelor, credinţelor şi ideilor pe care le am.

Mai citesc odată şi încerc să nu râd în faţa prostiei mele, lumea mă ignoră aşa cum am vrut, lumea mă respinge aşa cum nu am vrut. Niciodată nu am putut fi altcineva. Nu am putut să suport asta. M-am gândit de multe ori la lucrurile pe care le fac ca ceilalţi să nu le observe, am admirat că am rămas anonim, că am încercat să fiu un prieten adevărat, că nu am negat niciodată pe nimeni. (…) Ar trebui să mă calmez, sunt singur acum, nu deranjez cu nimic. Doar că nu-mi place că toţi trec pe lângă mine ca şi când nu aş exista, toţi deschid geamul ca şi când nu aş simţi frigul. Mulţi sunt egoişti, mulţi sunt materialişti, mulţi sunt suverani pontifi, este mai uşor să aruncăm responsabilităţile şi să furăm meritele, iar apoi să ne simţim superiori.

Încă o oră inutilă. Porcăriile care ni le predau la şcoală mă plictisesc enorm şi nu mă vor ajuta cu nimic mai departe, e doar teorie fără niciun pic de practică. Şcoala nu ne poate scoate nimic altceva decât doctori, vom umbla cu mapa şi ne vom crede superiori din cauza faptului că (şi e de rău aici) avem studii superioare. Ce prost eşti dacă gândeşti aşa!

Încă unul care deschide geamul…. Cred că e vina mea că stau aici, dar unde altundeva? Mă bucur că jumatatea dintre cei cunoscuţi mă cred un idiot, un sfert prost şi restul ciudat. Sunt fericit când persoana mea sau numele meu sunt folosite drept „entertainment” într-un grup. Ce dobitoc! Nu e bun de nimic şi acum dă vina  pe alţii…

Am rămas fără hârtie. Scriu şi eu pe unde apuc, pe unde cred că e mai bine, dar nimic, şi aici stau mult să mă gândesc, nu poate schimba nimic. Drace. Am greşit, nu era aici! Trebuia să dau foaia asta cuiva.

Nimicul nu poate fi nimic, pentru că dacă ar fi nimic, asta ar însemna că nu există. Şi cum nimic este un cuvânt, de aici rezultă toate ideile mele.
(…) În jurul meu, din fericire la distanţă destul de mare, au apărut tot felul de necunoscuţi. Ce dracului caut aici? Am plecat de la rău ca să ajung la şi mai rău?
(…)

În curând se termină ora. Parcă timpul trece mai repede „când te distrezi”. Abia aştept să se termine ziua asta blestemată. Urăsc această structurare de program. O urăsc pentru că dezvăluie toate defectele din lume, toate lucrurile care nu ar trebui niciodată dezvăluite, care ar trebui ascunse, care nu ar trebui să existe niciodată, lucruri care opresc utopia unei societăţi, lucruri evadate din distopie, care nu au ce căuta nicăieri. Dar cum nicăieri nu există, pentru că niciodată ceva nu se află nicăieri, lucrurile nu se pot întâmpla ca în teorie. Astea sunt chestii despre care nu ne vor învăţa niciodată la şcoală. De ce? Pentru că nici eu nu aş vrea asta. Ar însemna distrugerea sentimentului pe care ţi-l dă descoperirea lor. Urât!

Dar câteodată mulţi mă întreabă de ce mă sinchisesc să mă confrunt cu orice, de ce ofer timp preţios cercetării unor lucruri care vor conduce în distopie? Ar trebui să las lucrurile aşa cum sunt? Atunci dacă toţi ar face aşa s-ar duce dracului totul, şi nu am mai putea evolua niciodată. Poate că unii nu se regăsesc în lumea în care s-au născut, şi singurul lucru benefic pe care îl pot face este îndreptarea ei. Cine sunt eu? Mulţi s-ar întreba asta. Eşti un gunoi, te ştiu, nu eşti cu nimic mai presus decât noi ceilalţi pe care îi critici şi îndrăzneşti să ridici probleme? Nu te uiţi puţin la tine, la faţa ta de bou? Ce să faci tu mă? Fă tu totul dacă eşti în stare, dacă nu numai comenta!

Este uimitor dacă cineva reuşeşte să vadă mai departe de orizonturi, dacă reuşeşte să se autocorijeze şi ajunge în stadiu în care nu-l mai interesează deloc persoana sa, dedicând timpul rămas celorlalţi, fără ca aceştia să-şi dea seama.

Un psiholog ar spune că mă cunoaşte, că ştie cazul meu, că l-a mai auzit până acum. Dar eu zic NU!, iar asta îl  face să pară un începător care nu cunoaşte multe.

Mulţi în egoismul lor, nici nu s-ar singhisi să înţeleagă, sau vor încerca numai să mă contrazică.

Dar toţi avem un început, şi un final. Finalul este aici. Numai pot continua.

A.F.
13.01.2009 – orele 15-16

Îmi amintesc că am însemnat aceste gânduri în nişte momente în care mă simţeam singur şi încercam să mă afund şi mai mult în solitudine. Eram la şcoală, în clasa a X-a, într-o zi de marţi în care orele nu se ţineau ca în alte zile, iar eu m-am aşezat în prima bancă şi am început să-mi notez frustrările. Am găsit foile pe care am scris atunci într-un dosar mai vechi, pe care astăzi intenţionam să-l arunc.

Mi-am dat seama cât de folositoare îmi sunt acest mici însemnări scrise. Lăsând la o parte faptul că mă ajută să-mi amintesc momentele prin care treceam atunci, îmi oferă şi şansa de a-mi observa greşelile pe care le făceam.

A.F.
afir@live.com