A.F.

Îmi amintesc că trecerea de la şcoala generală la liceu a fost pentru mine un pas pe care l-am aşteptat încă din clasa a V-a. De obicei gândesc mult în viitor şi uit de prezent, iar tot ce voiam atunci era să fiu elevul lui “Tudor Vianu”. În momentele acelea, mi se pare mare lucru să studiezi cu “el”.

Patru ani au trecut şi am ajuns în clasa a VIII-a fără să-mi dau seama. Vedeam clasa ce încheia ciclul gimnazial ca ultimul obstacol înainte intrării în Paradis. Şi nu era un obstacol chiar atât de uşor de trecut. Erau Testările Naţionale, care pe mine m-au îngrijorat foarte mult, mai mult din cauza faptului că trebuia să-mi amintesc toată materia, inclusiv cea pe care nu mi-a făcut plăcere s-o studiez.

Dar nu a fost capătul lumii. Am primit ajutor din partea a două persoane, probabil cele mai bune persoane din lume pentru mine, la vremea aceea. Îmi amintesc că am plecat la drum foarte motivat, poate chiar extrem de motivat, mai ales după ce o profesoară pe care am avut-o în gimnaziu, mi-a spus verde în faţă că, deşi eu am notele pe care le am aici, la liceul la care vreau eu să continui nu voi avea nicio şansă de reuşită, pentru că nu sunt destul de bine pregătit. Lucrul acesta m-a motivat până la extrem, iar după ce am primit rezultatele, şi-a retras cuvintele.

Nu de multe ori, mi s-a întâmplat să fiu prea entuziasmat de un lucru, la fel cum am fost şi de această “intrare în Paradis”. La câteva săptămâni după ce am fost cazat în Paradis, mi-am dat seamă că am supraestimat totul.

Vă prezint în continuare prima însemnare dintr-un ciclu pe care eu l-am numit “Primele zile ale unui coşmar”, prezentând momentele de înainte şi după Testarea Naţională.

I

Preludiu

Era în jur de şapte jumate dimineaţa, luni 18 iunie. Primul meu examen important mă aştepta. Urma să susţin proba scrisă la Limba şi Literatura Română în mai puţin de două ore. Mă pregătisem foarte mult pentru acest ciclu de examene. Îmi pierdusem zile împreună cu ciobănaşul moldovean şi mioara lui, studiind raza unei piramide patrulatere regulate sau asistând la tratate de pace încheiate de români.

Toate acestea pentru un examen. Multă lume m-a făcut să-mi fie frică de el, precum diavolului îi este frică de tămâie. Aveam neliniştea că deşi studiez, nu o fac îndeajuns. Eram aproape sigur că voi rata tot.

Voiam să intru la un liceu bun, şi, îmi fixasem din clasa a V-a care: “Tudor Vianu” din capitală. Nu ştiu de ce, dar având siguranţa că este un liceu de top, mă ajuta să mă mai calmez.

Îmi amintesc şi acum cum a fost. Am plecat de acasa la opt fără un sfert şi m-am îndreptat spre Şcoala nr. 1. Pe drum, am trecut pe la Toni, un prieten pe care l-am cunoscut acum 7 ani, când eu folosisem prost o doză cu super-glue, la o oră de educaţie plastică. Şi el, studiase foarte mult, dar nu era aşa de panicat precum eram eu.

Am ajuns în faţa şcolii în jurul orei nouă fără douăzeci, unde m-am întalnit cu câţiva foşti colegi de clasă şi de an. Păream singurul pe care îl interesa soarta acestui examen, toţi erau destinşi, sperând la un subiect cu un text la prima vedere.

Am intrat în săli în jurul orei 9 după ce mi-a fost reţinut telefonul mobil şi portofelul la intrare. Am picat într-o sală cam greu de găsit, în sala 8, dacă nu mă înşeală memoria, şi, spre fericirea mea, am fost aşezat în ultima bancă. Nu aveam de gând să copiez, dar mă puteam concentra mai bine, ştiind că n-am pe nimeni în spate.

Am primit subiectul în jurul orei 10. Ciudat, nu am simţit nicio emoţie, am avut încredere în mine, şi am scris tot ce am crezut eu că era bine. Am predat foaia cu puţin timp înainte de expirarea timpului şi am plecat acasă. Am fost foarte mulţumit.

A doua zi a urmat o zi libera, în care am mai studiat algebra euclidiana, dar şi geometria tridimensională. Ziua de miercuri 20 iunie a fost probabil cea mai mare teamă a mea. Cu matematica m-am descurcat, însă până într-un punct.

Am avut o mică teamă, dar când am primit subiectul am răsuflat uşurat pentru că era una dintre cele mai uşoare din acel set de o sută. Am fost foarte sigur că voi obţine punctaj maxim, nu mi-am pus niciodată vreo asemenea problemă.

În a patra zi, joi 21 iunie, am fost mai destins ca niciodată, deoarece ştiam istoria foarte bine, mă calificasem în primavară până la olimpiada naţională, şi nu mi-am făcut nicio grijă. Iar Mihai Viteazul a fost un subiect pe care chiar mi-a plăcut să-l dezbat.

După aceste patru zile eram mai mult ca sigur că îmi voi îndeplini visul, voi reuşi să scot o medie care să mă ajute să mă înscriu la liceul la care am dorit.

Şi aşa a şi fost. Am avut o medie enorm de mare, la fel ca şi felul în care am învăţat de-a lungul clasei a VIII-a, a fost cea mai mare din oraşul meu şi a cincea din tot judeţul.

——–//——–

După două săptămâni, pe 2 iulie, ne-am întalnit toţi cei care am promovat examenele la fosta şcoala pentru a primi fişa de înscriere. Aceasta urma să o completăm la Şcoala nr. 1 “Sfinţii Voievozi”, care îşi avea drept punct de reper Gara de Nord din Capitală.

Pot spune că o bataie de joc mai mare ca aceasta nu mi s-a întâmplat în toata viaţa mea. Pe 3 iulie, mă trezesc la ora şase, iar la ora şapte şi jumatate, eram prezent, împreună cu tata în curtea şcolii respective. Am fost al 86-lea dintr-o listă care a avut aproximativ 150 de membrii. Odată pe oră câte 10 persoane intrau în sălile în care trebuiau completate fişele.

Asta a însemnat pentru mine zece ore de aşteptare, zece ore în care am răsfoit un ziar, m-am jucat pe o consolă sau m-am plimbat prin jur. Nu prea cunoşteam pe nimeni, aşadar, nu prea aveam cu cine socialiaza.

Iar într-un final, după ce o jumatate din zi am petrecut-o pe drumuri, după ce mă aşteptam să protestez şi să fiu nemulţumit, eu m-am simţit împlinit, ştiind că un vis mi s-a îndeplinit. Era ilogic să nu pot să intru in “Tudor Vianu”.

Iar într-un final, pe 12 iulie am aflat că am fost repartizat al 34-lea. Pe 16 iulie am fost să-mi depun fişa, iar peste 2 luni urma să încep o nouă viaţă, să iau din nou totul de la 0.

În legătura cu cele zece ore aşteptate pentru înscriere am mai publicat un articol pe 18 ianuarie 2008. Sincer să fiu sunt scârbit de limbajul pe care îl foloseam atunci, sunt multe exagerări în text. Scuza mea plauzibilă este că, la începutul lui 2008 încercam să fiu criticul lui Peşte. M-am făcut singur de râs, ce să spun.

Mâine voi edita şi publica partea a II-a. Mulţumesc că citeşti, şi că mă corectezi, fie ironic, fie amical .

A.F.
afir@live.com