A.F.

Haideţi mă, ce naiba. Încă mai doare pe cineva? Încă mai au fani? Încă mai sunt la modă? Eu n-am mai auzit din iunie nimic de băieţii ăştia, înafara faptului că vor să-şi traducă albumul în toate limbile pământului, ca să ne arate ei cât de mult se pricep în cunoaşterea limbilor…

Haide numai apar alţii la fel? Că acu câţiva ani erau Rebelde way, sau ceva de genu, dupaia RBD şi vara asta Tokio Hotel.

Am auzit că cică şi MTV-u’ i-a invitat . Acelaşi MTV care a relansat Metallica, acelaşi MTV ale căror premii sunt foarte importante, nu ca Bambi şi alte din astea… Urât! Lumea se dă dracu…

Totuşi, îi aştept pe hotelişti să cânte în Tokio, că am auzit că pe acolo nimeni nu prea îi agrează, şi peste 30-40 de ani să apară în Rock’n'Roll Hall of Fame alături de Led Zeppelin, Queen, The Beatles…

A.F.
afir at live.com

Sincer sa fiu, prima dată când am auzit această abreviere m-am gândit la nişte nostalgici extremişti de stânga care s-au autointulat Republica Bolşevic-Democrată. Dar mare mi-a fost mirarea când am aflat că defapt este o trupă, una din telenovele, iar RBD ăsta înseamnă defapt rebelde. Cât nu suport eu cuvântu’ ăsta. Rebel… Rebel eşti când eşti pe banii tăi, că dacă te dă mă-ta şi tac-tu afară să vezi cum îţi trece nebuneala cu rebeliunea.

Bun. Să intrăm în pâine. La prima vedere par încă o altă trupă apărută peste noapte, menită să pape banii fraierilor. Intrând în amănunte, şi ascultând una din melodii (de la cap la coadă!), pot să zic că aşa o partidă de râs n-am mai apucat, cred ca de când l-am văzut pe ala de la Tokio Hotel stând pe wc-u. Deci, vocile, cel puţin tipei cu păru’ roşu este una de copil nematurizat care a descoperit de curând că i s-a dezvoltat trupu’.

Din punct de vedere al vestimentaţiei, se vede clar că ideea se axează ca toţi idioţii să-şi belească ochii şi să rămână cu gura căscată, neglijând vocile, versurile. Nu aşa se face muzică. Nu spun că acum ar trebui să se îmbrace “cu toată pompa domnească”, dar un tricou care acoperă numai pieptul şi nişte pantalonaşi numai pentru solduri e prea extrem. Dar ce să-i faci, acuma în muzică nu contează câte game poţi tu să cânţi contează mai mult cum arăţi. În concluzie, fătucile astea sunt de tot râsu’. Orgasmice! Genii ale penibilului!

Ceea ce-i priveşte pe băieţi, l-am remarcat pe băiatul vesel cu părul roz. Ce-o fi şi-n mintea lu’ ăsta nu ştiu. Plus că eu consider că aţi face publice orientările este ceva ce nu e de interes naţional sau un lucru cu care te poţi lăudă şi este ceva privat. Este adevărat că după ce a fost prins că se pupa cu băieţii fanii nu l-au omorât cu pietre şi “hua!”. Nu. Exact ca în cazul “ţingancă împuţită”. “Bine i-a făcut domne! Io daca eram îi rupeam gâtu dar-ar dracii-n ea de proastă!”. Exact la fel s-a întamplat şi în cazul Mariott: “şi ce dacă l-au distrus? dacă eram io aruncam toate mesele şi scaunele şi îi omoram pe toţi dă-i dracu de handicapaţi!”. Este un pol al nesimţirii să vii în România cu toţi idioţii şi beţivii mexicani, care, ca inventatori ai tequilla, sunt în stare să dea peste gât tărie la orice oră din zi şi din noapte, să fii aclamat de fanii disperaţi, iar tu, şi cu staff-ul tău să vă-mbătaţi şi să distrugeţi cazinourile bucureştene.

Evident şi tipii aştia s-ar făcut de râs, poate mai rău decât Tokio Hotel.

Cât despre fani, media de vârstă este de 12-13 ani, nu ştiu dacă ai de la ce să te aştepţi de la ei.

Cum spunea Lee, majoritatea susţin că, vezi Doamne, sunt un fenomen mondial. Ce fenomen mondial domne? Efect de turmă. “RBD nu este o trupa de muzica, NU are nicio realizare muzicala deosebita, nu are versuri care sa fie romantice, sau hazlii, sau despre viata, sunt doar versuri stupide («Sunt Rebeeeeeeeeeel Sunt Rebeeeeeeeel»)”. Şi asta n-am zis-o eu.

Dar ăsta e adevăru’. Nu ştiu dacă există ceva bun de spus despre această trupă, aş declara-o şah mat. Nu ştiu dacă un fan mai poate acuma să facă o mutare şi să-i absolve de vreo vină.

A.F.

adrian.firculescu@gmail.com

Citeşte şi Idolul – fals sau real?

Kitch-ul muzical nu este ceva autohton. Să nu vă imaginaţi că în epoca clasică şi pre-clasică nu existau compozitori penibili.

Am să lansez în continuare o campanie, voi posta aproape zilnic, pe lângă articolul obişnuit şi o critică adresată unei formaţii, unui artist.

Mentionez ca in viitoarele articole postate pe blogul personal, nu voi lansa un atac asupra artistului/trupei respectiv/e. Nu dau cu parul. Nu acuz, doar satirizez unele defecte si reliefez penibilismul. Toate acestea sunt cu un scop moralizator.

Voi începe astăzi cu celebra formaţie, autoproclamată ca fiind una de rock numită Tokio Hotel. Aceşti băieţi sunt geniali. Un pol al penibilismului. La prima vedere, remarcăm stilul lor combinat de punk-hip-hop. Băieţi… ori punk ori hip-hop pentru că amândouă nu se potrivesc. Nu puteţi să îmbrăcaţi pantaloni largi cu turu’ până la pământ, iar în cap să vă sculaţi păru’, adoptând tunsori intitulate “emo”.

În al doilea rând, am dat din greşeală, peste o poză care mi s-a părut genială. N-am avut cuvinte s-o descriu. E Dumnezeu vorba lui Mircea Badea. Am să v-o ataşez şi dumneavoastră:

Vedeţi? E genială poza! Dacă nu sunteţi puşi în temă, acesta este Bill Kaulitz, membru în formaţia despre care discutăm. Nedumerirea mea este următoarea: cum a fost realizată această poză? Pentru că sunt sigur că nu a venit un paparate în camera lu’ asta, a aprins lumina şi pac a făcut poza. Nu. Cred că, cel mai aproape de adevăr, este faptul că acest Bill Kaulitz îşi face poze în ipostaze mai mult sau mai puţin intime şi le publică pe internet, ştiind că fanele disperate vor aprecia asta. E trist! E foarte trist că face asta. Ce-o fi-n mintea lu’ băiatu’ ăsta?

Să nu vă miraţi de Billy că vine şi Tomitză din spate, aş putea să zic mai tare decât Billy:

Genial! Cum naiba să-ţi postezi mă poze cu tine stând şi meditând pe colacul de la toaletă şi cu pantalonii în vine?

Înafara faptului că s-au făcut de râs, haideţi să ne uităm puţin şi pe piesele lor. Care ştiţi germană cred că acum vă prăpădiţi de râs citind versurile. Totul se concentrează pe ideea de rebeliune, să te auto conduci, să papi banii părinţilor, să fii un limbrici, o lipitoare, o povară, un vierme. Să nu produci nimic, urmând ca în final să te declari deranjat că numai e nimica de golit.

În ceea ce priveşte fani – sau mai bine zis fanele – acestea sunt în mare obsentate, disperate, dezorientate, nostalgice, având o stare de neştiinţă echivalentă cu turmentaţia. Nu poţi ţine o discuţie, pentru că tot ce îţi zic e “îl iubesc pe bill” “bill e frumos” “bill e nu ştiu cum”.

În final, vreau să-mi adresez o nedumerire. De ce Billy ăsta se fardează, pudrează exact ca o fată? De ce poartă tricouri 3 sferturi? De ce se dă cu fond de ten? De ce arată ca o fată? Asta înseamnă drăguţ, frumos, sexy, minunat sau alte apelative cu care se adresează aceste fane? Sigur e heterosexual?

Staţi cuminţi pe poziţii, nu am nimic nu Tokio Hotel personal, doar satirizez prostia de care dau dovadă. Voi satiriza şi pe alţii dacă sunt penibili.

A.F.

adrian.firculescu@gmail.com

Citeşte şi Idolul – fals sau real?