A.F.

E plin netu’ de ei. Sunt chiar reviste dedicate lor. Fanul disperat, cel care nu gândeşte când face ceva, care merge pe principiul ăla e cel mai tare, restu-s idioţi, şi care nu e iubit de nimeni, respins de societate şi vai şi amar.

Şi mă refer aici la fanii trupelor Tokio Hotel şi RBD, trupe care le-am citicat enorm în categoria Kitsch. Aceşti fani, nu ştiu cum să îi numesc. Psihopaţi, retardaţi, întârziaţi…

Sau poate… pupincurişti. Oh da… Suntem o ţară plină de pupincurişti. Îi avem în politică, în justiţie, în învăţământ, în viaţa socială, dar nu în ultimul rând, şi în muzică. Singurul lucru de care sunt preocupaţi este preamărirea idolilor. Oooh idole, mai tare ca tine nu e nimeni, eu trăiesc din mila ta.

Urăsc preamărirea unor altor oameni. Adică… mă voi chiar nu mi-aţi citit postul cu Idolul – fals sau real? Ce naiba, idolul e şi el un om. Poate că prin reviste apare colorat şi perfect, dar după ce termină şedinţa foto mai se apucă să bea şi el ca porcu’, să mai înjure de mamă, să mai tragă o maria, deci nu e perfect. Revistele, ziarele, mass-media îl fac aşa! Nu trebuie să luaţi totul personal dacă eu, el, ea, ei, noi am/a/au spus ceva de acesta.

Mie spre exemplu îmi place foarte mult Metallica. Îi respect pentru cum reuşesc să ambaleze chitările alea, dar, e adevărat, au fost nişte alcoolici. Poate că înjură mai rău ca nişte needucaţi. Mie îmi place cum cântă şi atât. Dacă ţie îţi place cum cântă RBD, să zicem, nu trebuie să îţi placă neapărat şi cum se îmbracă, sau cum se poartă, sau ce consumă. Urăsc acest lucru.

Şi mai amintesc un singur lucru. Suntem o ţară liberă, dacă asta e părerea mea şi vreau s-o fac publică, o fac pentru că aşa mă simt eu mai bine. Iar această părere nu o formulez în două vorbe, trei prostii, o formulez corect şi concret.

Aşa că dacă mai te crezi mare fan Tokio Hotel sau RBD, şi chiar nu ai ce face, şi te plictiseşti enorm, numai te apuca să scrii înjuraturi în vreo 20-30 de fraze aici pentru că, le scrii degeaba şi nici dracu nu le va aproba.

Dacă eşti unul dintre ăştia fă un serviciu societăţii conştiente şi încă în viaţă şi omoră-te! Sau cel puţin, fă gura mică, pentru că am dreptate!

A.F.
afir at live.com

După cum cred că aţi observat, sunt un devorator de literatură, altfel, nu v-aş putea prezenta şi în acelaşi timp şi recomanda o carte în fiecare duminică.

Şi pot să vă spun că, din punct de vedere literar, mă declar puţin mofturos. Adică, nu citesc chiar orice carte. În primul rând, mă atrag mai mult thrillerurile politice şi SF-urile, alături de unele cărţi fantastice şi romane istorice. De asemenea, aş prefera ca acţiunea să fie relatată nu numai din ochii unui personaj. Nu-mi plac asemenea cărţi pentru că, în cele mai multe cazuri autorul este unul începător şi încă mai are de lucrat la descrieri şi detalii. Mi se par perfecte cărţile cu mai multe perspective narative, atât din ochii celor buni cât şi din ochii elorrăi, urmând ca, într-un final aceste perspective să se întâlnească şi să încheie romanul.

Iarăşi, nu-mi plac romanele finite. Şi-au trăit fericiţi, iar acum este pace. E na, dacă se trezeşte unu’ cocoş şi se vrea Stăpânul Lumii. Sau, cel puţin să nu fie un happy-ending cu fluturaşi şi inimioare.

Şi, nu prea îmi plac seriile. Continuările. Parcă, nu ştiu. Dacă prima carte face furori, a doua e de doi lei. Dacă tu ca autor, simţi că ai puterea să scrii, concentrează tot într-un roman de 1000 de pagini.

De asemenea, nu-mi plac romanele cu capitole lungi, pentru că, în ziua de azi, nimeni nu prea mai are atât timp liber încât să stea să citească în linişte şi pace. Cărţile se citesc prin metrou, prin pauze de muncă, la muncă, şi se reţine mai uşor.

Nu-mi plac descrierile profunde, care te fac să te plictiseşti şi să-ţi pierzi cheful de citit, de abia aşteptând să termini capitolu’ şi să-nchizi cartea s-o laşi dracu! Oricât de genial ai fi tu, nu vei putea scoate bani mulţi pe carte, nu va fi niciodată un bestseller.

Aa, da. Şi dialogurile. Ar fi bine să apară destul de des.

Cam asta ar fi, reţeta unei cărţi comerciale, de consum, unui viitor bestseller. Ar putea fi citită uşor şi de unii care chiar nu au nimic de-a face cu tema abordată. Asta e, asta îmi place mie, poate unii citesc cărţi în genu’ cum să-ţi faci mai bine cumpărăturile sau cum să fii nesimţit sau chestii…

Părerea mea.

A.F.
adrian.firculescu@gmail.com

Astăzi voi lansa un nou bloc de articole, sub titlu “Părerea mea”. După ce am fost încontinuu înjurat pentru că ai avut tupeul să te iei de rbd şi th, ete că acuma vreau să-mi spun părerea despre anumite chestii. Şi dacă nu-ţi place, asta-i părerea mea, de-aia au murit copii în ‘89 ca să-mi pot spune io ce cred fără să-mi ia nimeni gâtu’.

Ei bine, bănuiesc că mulţi pastilaţi vor fi deranjaţi. Azi am o problemă cu muzica house. Mi se pare o muzică novice. Adică, orice se poate face DJ. Bine nu la fel de tare ca DJ-ii de top, pentru că, este adevărat, unii DJ chiar sunt geniali, dar vreau mai mult să mă refer aici la muzica house mai de doi bani, şi în general cam asta e şi aia comercială, care se pupă genial de bine cu maneluţa.

Foarte uşor. Eu spre exemplu, am neşte înclinaţii spre muzică, deci înţeleg mai bine partea asta cu ritmul, măsura şi nota. În muzica house, aşa zişii compozitori reuşesc de-abia după nenumărate încercări să scoată un ritm destul de bunicel, în final, exploatându-l la infinit. Se repetă acelaşi lucru. Să zicem că poate la început, tu ca pastilat, zici hai bă că pare marfă da’ tot ascultând şi-ascultând devii dintr-odată om normal şi zici ia dă-l dracu că prea se repetă.

Nu-mi imaginez să asculţi muzică d-asta în căşti, sau în timp ce lucrezi la birou. Iar despre dansul specific îl caracterizez într-un cuvânt: bâţâială. Şi totuşi, generaţia de azi e generaţia house.

Mă repet, în caz că anumiţi nu au înţeles bine (cum de-obicei se cam întamplă): Nu am zis că toţi dj-ii sunt de doi bani. Spre exemplu l-am văzut pe Vali Bărbulesc odată dând lecţii la platane live, era genial, de-aceeaşi probabil că şi asemenea dj trec pe hip-hop sau rock (nu şi cazul lui). Însă în general, muzica house este piece of cake, din punctul de vedere al unui muzician (nu din al meu). Ritmul ăla se repetă şi se repetă, se mai schimbă ceva, se repetă iar ş.a.m.d. Aşa ştiu că era şi o melodie, tot house (bănuiesc că avea o durata formată din 5 cifre) care începea într-un registru acut şi creştea şi mai acut şi mai acut şi până la un moment dat când din nou revenea în registrul care a început şi se tot repeta.

Părerea mea.

A.F.
adrian.firculescu@gmail.com