Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
(…)

(1883, decembrie)

Mihai Eminescu.

Interpretarea poeziei într-o asemenea manieră muzicală se numeşte romanţă.

Mai am un singur dor, în liniştea serii, să mă lăsaţi să mor… Căci nimeni în urma mea nu-mi va plânge la creştet…

Îmi amintesc când recitam versurile în dreptul mormântului lui Eminescu acum şase ani. Eram prea mic ca să-mi dau seama de profunzimea celor rostite sau că mai târziu voi rezona cu ele.

A.F.
afir@live.com

Până acum am încercat să evit să comentez în scris toate aceste sentimente şi trăiri pe care majoritatea persoanelor ajung să le confrunte, unii într-un mod mai profund, alţii într-un mod mai superficial. Această reţinere a mea a fost alimentată şi de lipsa de experienţă de care dădeam dovadă, şi de eşecurile sentimentale repetate. Însă, dimpotrivă, o persoană în situaţia mea ar putea vedea lucrurile mult mai raţional şi ar înţelege situaţia mult mai pozitiv.

Dragostea este un sentiment măreţ. Oamenii s-au născut ca să iubească. De la părinţi, la familie, la iubiţi, la prieteni, la soţi, la copii, la nepoţi, pentru toate persoanele pe care le îndrăgim şi pe care le avem la suflet, pentru toate simţim sentimentul de iubire.

Însă din păcate, societatea a reuşit să limiteze acest sentiment doar la afecţiune şi la relaţia de cuplu.

Câţi de mulţi înţeleg ce înseamnă ’să fii iubit?’. Câţi se gândesc la sentimentul de linişte şi de fericire, pe care ţi-l aduce iubirea şi câţi la atracţie fizică?

Liniştea şi fericirea mea stă doar în dorinţa de a fi iubit. Să ştiu că sunt persoane care ţin la mine, care mă iubesc, care au încredere în mine, pe care să pot să le iubesc şi de care să-mi amintesc cu drag, pe care să contez oricând. Pentru mine asta înseamnă mai mult decât orice pe lume, mai mult decât orice lucru material, sau orice titlu pe care l-aş putea obţine.

Poate că tu, la fel ca şi ceilalţi confunzi afecţiunea cu iubirea, şi probabil nu-ţi dai seama cum este să iubeşti pe cineva pe care să nu o doreşti ca iubită sau ca parteneră. Este o întrebare foarte normală la care am să încerc să-ţi răspund.

În viaţă există două feluri de persoane, şi anume, persoanele care ştiu să iubească, şi cele care ştiu să fie iubite. Persoanele care ştiu să iubească sunt acelea persoane sociale, care îşi fac multe relaţii, care sunt primele care îşi confesează sentimentele, sunt acelea care încep o relaţie. Ele nu ştiu cum este să fie iubite, şi nu ştiu cum să se comporte în cazul care altcineva îşi mărturiseşte sentimentele de iubire. Nu este un lucru anormal, însă poate fi corijat. Persoanele care ştiu doar să fie iubite, sunt acele persoane care se consideră un magnet, şi cărora li se pare absurd ca ele să pornească o relaţie, şi preferă să aştepte pe altcineva să facă lucrul acesta. (Deşi am folosit numai genul feminin în exprimarea mea, asta nu înseamnă ca m-am limitat doar la mentalitatea unei femei )

Eu mă consider o persoană care ştie să iubească. Tu cum te vezi?

Şi dacă ştiu să iubesc, sunt multe persoane la care ţin, şi pentru care aş dori tot binele şi toată fericirea din lume.

Îmi este mult mai uşor să ţin la fete, atât datorită orietărilor cât şi datorită atracţiei. Nu la atracţie fizică mă refeream, chiar dacă femeile simbolizează frumosul şi perfectul. Mă refeream mai mult la atracţia pe care o simt atuni când îmi dau seama cât de multe lucruri poţi discuta cu o femeie. Am ajuns la concluzia că pot avea o conversaţie mult mai profundă cu o femeie, şi pot avea mult mai multă încredere în ea decât dacă aş discuta cu un bărbat. Multe fete mi-au spus că ele se înţeleg mult mai bine cu băieţii, ceea ce într-un final duce la o apropiere şi mai puternică.

Pot să simpatizez o femeie, şi pot să ţin la ea foarte mult. Pot să ajung să iubesc o femeie şi să fiu în stare să fac orice pentru ea. Pentru că o iubesc. Şi dacă o iubesc, nu aş avea niciodată gânduri negative faţă de ea, aş avea încredere în ea, pentru de aceea am ajuns să o iubesc. Iar ceea ce este important este faptul că eu o iubesc pe ea, ci nu mă iubesc pe mine, eu ţin la ea, şi nu ţin la mine.

Aici probabil că tu vei fi puţin confuz şi, pe bună dreptate m-ai putea întreba: “dacă o iubeşti atât de mult, atunci de ce nu ai vrea să fie a ta?”. Exact lucrul acesta diferenţiază gândirea mea faţă de gândirea de până acum.

Dacă eu o iubesc, înseamnă că pe ea o iubesc, nu pe mine. Dacă eu o iubesc înseamnă că vreau ca ea să fie fericită. Nu vreau să fie a mea, pentru că dorinţa mea este liniştea ei şi realizarea ei.

Cel mai rău lucru în cazul acesta este că ei nu îi pot spune asta niciodată. Pentru că este un sentiment complex, pe care probabil şi eu l-aş considera extrem de dubios dacă nu aş înţelege gândirea.

Este un pic cam greu de explicat şi pentru mine, dar, ceea ce trebuie să fie înţeles, este că, dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi eşti în relaţie cu acea persoană înseamnă că trebuie să-ţi doreşti cel mai bun pentru ea, chiar dacă asta ar însemna ruperea relaţiei sau neînceperea niciunei relaţii. Dacă ai fost înşelat, trebuie să-ţi dai seama că este vina ta, nu a ei, pentru că ea nu a găsit ce dorea cu adevărat la tine. Şi trebuie să o laşi să fie fericită, dacă o iubeşti pe ea, şi nu pe tine.

Este un subiect foarte dificil pe care voi încerca să-l continui altădată. Dacă este ceva ce nu l-ai înţeles în textul meu de mai sus, simte-te liber să comentezi. Mulţumesc că citeşti .

A.F.
afir@live.com

Stăteam ultimele zile şi mă gândeam, după ce abia terminasem de citit primele manuscrise ale lui Mircea Eliade, scrise la vârste fragede de 14-15 ani, la posibilitatea mea de a-mi indexa sentimentele şi momente ale vieţii prin intermediul unui jurnal.

Am avut un jurnal, în care am continuat să scriu circa o lună şi două săptămâni. După aceea devenise deja obositor şi plictisitor să scriu în fiecare zi. Dar asta nu trebuie să mă descurajeze acum.

Mi-am găsit jurnalul şi mi-am adus aminte de momentele în care eu stăteam la masă şi scriam. Cât de mult aş fi vrut să nu-l fi cenzurat atât. Adică, tot ce scriam era doar o parte a sentimentelor şi trăirilor prin care treceam în acea perioadă. Mi-era teamă să nu-l găsească cineva, mai târziu, şi să-l folosească ca instrument de şantaj sau comedie. Poate nu mă crezi, dar la vremea aia (iarnă-primăvară 2008) chiar lucrurile astea îmi treceau prin minte.

Şi m-am gândim că, dacă tot mi-e teamă de cât de privat va fi, de ce să nu-l public integral aici, pe blogul personal, având în vedere nivelul de cenzură la care a fost scris. Dar apoi, mi-am dat seama că, în anumite circumstanţe, anumite persoane se vor simţi ofendate, într-un fel sau altul, şi cât timp viaţa nu este un joc pe calcutator unde totul poate fi programat, nu aş vrea să risc nimic. Plus că, la origini, un jurnal era făcut ca să rămână privat.

Pentru că, îţi dai seama că dacă va fi vreodată să-l public, majoritatea numelor vor fi schimbate, doar din respect pentru cei pe care îi menţionez. Dar vezi tu, tot asta l-ar transforma într-o ficţiune de doi lei.

Aşa că, astăzi mi-am recitit jurnalul. Nu-mi vine să cred câte lucruri am realizat acum, după aproape un an şi jumatate de când am încetat să mai scriu, şi într-un fel îmi pare rău că nu am avut ocazia şi inspiraţia să continui să însemnez şi această ultima perioadă, o perioadă interesantă psihic şi mental pentru mine pe toate planurile de activitate.

Şi, ca să fim realişti, pe cine ar interesa ce fac eu zilnic? Hai să fim serioşi, chiar crezi că cineva mi-ar citi însemnările, dacă le-aş posta aici, sau oriunde altundeva?

Dar mi-am dat seama că să ţii un jurnal, te va ajuta, pe tine mai târziu. E ca şi când ai citi o carte scrisă de tine.

Poate că, atunci când voi fi în pană de idei, voi publica aici anumite pasaje.

Mulţumesc că citeşti!

A.F.
afir@live.com

Mă simt foarte prost. Multe lucruri mi s-au întâmplat, nu ştiu de care parte a baricadei să fiu. E ca atunci când trebuie să dai un răspuns fix, dar nu ştii exact care parte este cea mai bună, pentru că fiecare vine cu lucrurile ei bune, şi, bineînţeles, cu lucrurile ei rele.

Mă simt vinovat pentru cum m-am comportat. Lucrurile rele nu vin niciodată singure. Însă am avut şi zile aproape la fel de proaste. Ideea e că trebuie să înduri pentru a fi mai târziu, ceea ce mulţi numesc, un om trecut prin viaţă.

Am să mă mai gândesc, şi la alte lucruri. Mulţumesc că citeşti .

A.F.
afir@live.com

Şi tu şi eu am avut ajunsuri cât şi neajunsuri. Foarte greu îţi aminteşti atunci când ai avut un succes iminent, care ţi-a dat un sentiment de fericire şi care din păcate a fost de scurtă durată, uneori poate prea scurtă.

Şi tot tu îţi aminteşti de acel eşec care ţi-a marcat acea perioadă a vieţii, acel eşec care nu a venit niciodată singur, care parcă nu cunoştea solitudinea şi ţinea cu prisos să-şi aducă şi prietenii cu el.

Îţi aminteşti starea ta de atunci? După acel eşec, după acel refuz… parcă toată fericirea din lume dispăruse. Parcă numai aveai voinţa să iei totul de la capăt şi să refaci tot ce ai pierdut în câteva miimi de secundă, iar viaţa se terminase pentru tine. Ai depus mult efort, prea multă muncă, şi totul s-a irosit.

Dar, nu eşti singurul. Şi nici eu nu am fost singurul. Însă, nu mi-am dat seama atunci, defapt nimeni nu îşi dă seama pe moment, atunci când eşti nervos sau şocat eşti în stare să iei decizii care te pot afecta atât pe tine cât şi pe ceilalţi.

Eşecul este o parte a vieţii noastre. Să trăieşti înseamnă să-ţi asumi nişte riscuri. Riscul de a te trezi, riscul de a face duş, riscul de a folosi un aparat conectat la o tensiune de 220 V, riscul de a ieşi pe stradă, de a călători într-un mijloc de transport în comun, riscul de a avea o părere, riscul de a te întoarce seara acasă, riscul de a dormi.

Dacă nu ai eşuat niciodată, atunci nu ai trăit niciodată. Ce înseamnă un eşec? Înseamnă că cineva, sau câţiva nu sunt în stare să-ţi recunoască adevarata valoare, nu sunt în stare s-o vadă. Pe Walt Disney nu l-a impiedicat eşecul de a fi concediat din redacţia ziarului la care lucra să revoluţioneze industria desenelor animate şi să-şi formeze propiul brand. “We keep moving forward” spunea Disney.

Chiar eşecul morţii logodnicei sale, falimentul afacerilor sale, căderile nervoase repetate şi pierderea a opt scrutine electorale nu l-au oprit pe Abraham Lincoln să fie recunoscut peste ani ca cel mai bun preşedinte pe care Statele Unite l-a avut. Se spune că înaintea lui se spunea “United States are”, iar după “United States is”…

La fel cum ei au reuşit atunci la fel şi eu şi tu putem trece peste, întoarce pagina vieţii şi începe un nou paragraf din capătul de sus al paginii stângi. Eu am reuşit. Tu?

A.F.
afir@live.com

Un eşec nu este sfârşitul lumii. Un refuz nu e capătul. Continuă să mergi mai departe.

Când o uşă se închide, două uşi se deschid. Dacă nu ai eşuat niciodată, nu ai trăit

Edit: Voi reveni cu mai multe idei până diseara:)

A.F.
afir@live.com

Discuţia pe care Rocky o are în acest film cu fiul său m-a făcut în 2006 să-mi dau seama de o greşeală mare pe care o repetam atunci în continuu.

Transcrierea în continuare:

Robert: So you nervous about the fight?

Rocky: Scared to death.

Robert: You don’t look scared.

Rocky: Well, I ain’t supposed to.

Robert: Then you don’t have to do it.

Rocky: Yeah, well, I think I do.

Robert: You know, living with you, it hasn’t been easy. People see me but they think of you. Now with all this going on, it’s gonna be worse than ever.

Rocky: It don’t have to be.

Robert: Sure it does!

Rocky: Why? You’ve got a lot going on, kid.

Robert: What, my last name? That’s the reason I got a decent job. That’s why people deal with me in the first place. Now I start to get a little ahead, I start to get a little something for myself, and this happens. Now, I’m asking you as a favor, not to go through with this. This is gonna end up bad for you, and it’s gonna end up bad for me.

Rocky: You think I’m hurting you?

Robert: Yeah. In a way, you are.

Rocky: That’s the last thing I ever wanted to do.

Robert: I know that’s not what you wanna do, but that’s just the way that it is. Don’t you care what people think? Doesn’t it bother you that people are making you out to be a joke and that I’ll be included in that? Do you think that’s right? Do you?

Monologul lui Rocky:

You ain’t gonna believe this, but you used to fit right here.
I’d hold you up and say to your mother: “This kid is gonna be the best kid in the world. This kid is gonna be somebody better than anybody ever knew.” And you grew up good and wonderful. It was great just watching, every day was like a privilege. Then the time come for you to be your own man and take on the world and you did. But somewhere along the line, you changed. You stopped being you. You let people stick a finger in your face and tell you you’re no good. And when things got hard, you started looking for something to blame, like a big shadow. Let me tell you something you already know. The world ain’t all sunshine and rainbows. It’s a very mean and nasty place, and I don’t care how tough you are it will beat you to your knees and keep you there if you let it. You, me or nobody is gonna hit as hard as life.

But it ain’t about how hard you hit. It’s about how hard you can get hit and keep moving forward. How much you can take and keep moving forward. That’s how winning is done! If you know what you’re worth, go and get what you’re worth. But you gotta be willing to take the hits, and not pointing fingers saying you ain’t where you wanna be because of him or her or anybody! Cowards do that, and that ain’t you! You’re better than that!

I’m always gonna love you no matter what. No matter what happens. You’re my son and you’re my blood. You’re the best thing in my life.

But until you start believing in yourself, you ain’t gonna have a life. Don’t forget to visit your mother.

Dacă mă cunoşti de mai multă vreme probabil că ţi-ai dat seamă deja că sunt un tip singuratic, poate chiar crezi că sunt şi anti-social, sau nu mă pot integra într-un grup, echipă etc.

Ca să fiu sincer o lungă perioadă de timp asta am crezut şi eu, şi am încercat partea opusă, pe care nu am apreciat-o niciodată. Parcă îmi plăcea mai mult liniştea pe care o aveam înainte, şi am rămas confuz.

După ce am studiat mai multe cazuri pe care eu le-am considerat similare mie, mi-am dat seama că, deşi până acum vedeam solitudinea ca un lucru deplorabil, o boală, faptele stau total diferit.

Dacă cineva cataloghează un lucru ca fiind rău, el face această clasificare doar pentru că respectivul reflectat universului său propiu implică consecinţe şi compromisuri pentru continuarea vieţii de zi cu zi într-un mod diferit sau dificil.

De câte ori nu ai încercat să faci un lucru bun, şi în final totul s-a terminat rău, chiar foarte rău. Gândeşte-te bine. De câte ori nu ai încercat să sapi groapa cuiva, să-l prinzi în capcană, iar în final totul s-a terminat cu bine pentru prezumtiva ta victimă, dar tu ai ajuns să pici în propia ta cursă?

Gândeşte-te ce înseamnă defapt un lucru rău. Hai să luam exemplul minciunii. Catalogată de-a lungul secolelor ca un lucru rău, minciunea poate deveni un mod de a evita anumite sentimente negative şi de a ieşi din situaţii mai mult sau mai puţin stânjenitoare.

Dacă ar fi să spui întotdeauna adevărul, asta ar însemna că atunci când încerci să încurajezi pe cineva, ar trebui să îi dai dreptate în problemele pe care el le ridică. Că e un ratat, că nu a ştiut să aleagă bine, sau de ce se mai poate el plânge. Dacă ai de gând să spui în continuare adevărul, nu ai avea cu nimic să-l ajuţi.

Atunci când ai o părere proastă despre un coleg cu care eşti obligat să lucrezi, nu poţi chiar aşa de uşor să-i spui adevărul, că prezenţa lui te desgustă, asta dacă nu te interesează deloc viitorul tău sau consecinţele care vor apărea în finalizarea proiectului, temei etc.

Atunci când un prieten, o fată, un băiat ţi se lamentează în legătură cu un defect fizic pe care el/ea îl observă, sau orice altceva, tu, în cazul în care respectivul are dreptate, poţi să minţi, pentru ca totul să se termine cu bine, şi bineînţeles cu speranţa că într-o zi, minciuna ta va deveni adevăr, iar prezumtivul defect se va rezolva.

Nu există bine fără rău, şi probabil nici viceversa. Nu poţi spune că tu crezi în Dumnezeu, iar Diavolul este o prostie. La fel cum nici pacea totală în lume nu va exista niciodată. Aşa stau lucrurile.

Iar catalogarea solitudinii ca defect este mai mult un stereotip. Mulţi din noi probabil îşi ating potenţialul atunci când lucrează într-un loc retras de ceilalţi.

Tu ce crezi? Sunt sigur că ai altă părere sau cel puţin vezi lucrurile într-un mod diferit faţă mine.

A.F.
afir@live.com

După aproximativ un an de absenţă, m-am hotărât să mai încerc odată, doar pentru a-mi aşterne gândurile şi părerile pe un suport pe care le-aş putea stoca şi reciti după o anumită perioadă de timp.

M-am gândit de multe ori să clachez din nou, pentru că, fie şi dacă aş avea ceva de spus, probabil ar fi foarte greu să îl aşez în fraze academice, respectând un limbaj fluent de scriere.

Puţină lume vizitează un blog pentru a citi un capitol dintr-o carte. Probabil că nimeni nu stă să citească un articol, post sau părere care este aranjată greşit în pagină, chiar dacă acesta conţine idei inovatoare sau nu.

Aşa că, mai mult pentru a prinde curaj, sau nu, m-am hotărât să încerc să respect anumite reguli, pe care am să ţi le descriu în continuare:

În primul rând, pentru a fi mai uşor de citit, atât de către mine însumi, cât şi de către tine, cititorule, m-am gândit la alternativa unor articole, posturi, gânduri – cum vrea fiecare să le considere – exprimate în fraze scurte, idei concise, fără să te mai aburesc şi să-mi uşura şi mie treaba de mai târziu.

În al doilea rând m-am gândit să abordez fiecare subiect pe care îl consider eu important, şi fiecare idee care îmi trece prin minte într-o anumite perioadă de timp.

Iar în ultimul rând, nu voi mai încerca satira, deoarece nu sunt în postura pentru aşa ceva, voi încerca să fiu drept şi neutru, voi încerca să observ atât lucrurile bune, cât şi lucrurile rele – pentru că, după cum mulţi sper că şi-au dat seama, definiţiiile de baiat rău şi baiat bun date de mass-media, societate, grupuri etc. sunt nici mai mult şi nici mai puţin decât nişte stereotipuri greşit formate, de câte ori nu se întamplă exact pe dos? – dar să laud ceea ce mie mi se pare de bun gust, şi să-mi exprim părerea în legătură cu ce m-a dezamăgit.

Ca să îţi dau un exemplu, cât timp am tastat frazele de mai sus, mi-am adus aminte de puţinele oportunităţi pe care le oferă în România o reşedinţă înafara capitalei. Lăsând la o parte absenţa unor mofturi sociale, lipsa unui cinematograf, al unui teatru, neorganizarea niciunui concert sau al niciunui târg, lipsa unui spital dotat cu aparatură medicală modernă, lipsa unor sedii ale unor instituţii importante ale statului, lipsa unor magazine pe un anumit domeniu etc. (şi lista poate continua) şi adunarea tuturor celor menţionate mai sus într-un singur oraş din ţară, reprezintă modul nostru de a ne conduce greşit. Poate că în Bucureşti poţi găsi reprezentanţe ale unor branduri sportive, firme IT sau al unui constructor de maşini, dar într-un orăşel izolat din România – nu vorbesc aici de niciun oraş sau municipiu, deşi nici în cazul lor situaţia nu e mai bună – trebuie să iei autobuzul patruzeci de kilometrii până la cel mai apropiat sediu care nici ăla nu e impecabil şi poate nici acolo nu găseşti ce cauţi.

Problema aceasta, după părerea mea, s-ar putea soluţiona foarte simplu dacă am avea autostrăzi. Fac cu maşina până la Bucureşti o oră, cumpăr ce vreau apoi mă întorc acasă.

Dar asta nu e ceva capital. Poate că autostrăzile nu ar soluţiona total problema, pentru că nu toată lumea îşi poate permite o maşină şi bani de benzină pentru a face drumuri până la Bucureşti pentru orice nimic, dar cel puţin ar fi un rău mai puţin simţitor, pentru că, măcar am avea oportunitatea de a călători în ţara într-un timp mai scurt. Construcţia unor căi ferate moderne ar putea fi o idee bună, dar la ora actuală nu este nici în stagiu de proiect.

După cum vezi m-am aruncat într-o problemă pe care nu pot s-o rezolv, dar măcar am reuşit ceea ce mi-am propus, şi anume, să aştern ideea pe un suport.

Asta a fost prima mea încercare, îţi mulţumesc dacă ai ajuns să citeşti până în acest capăt. Îţi aştept feedback-ul, dar şi părerile .

A.F.
afir@live.com

De astăzi mă poţi găsi Twitter. E ceva interesant de care aş vrea să profit. O să fiu mult mai activ acolo decât aici, dar asta nu înseamnă că voi abandona cu totul acest blog, deşi nu l-am mai actualizat de o luna şi ceva.
Click! Ne auzim acolo!

A.F.
afir@live.com
PS: Este în continuare un blog privat .