Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
(…)

(1883, decembrie)

Mihai Eminescu.

Interpretarea poeziei într-o asemenea manieră muzicală se numeşte romanţă.

Mai am un singur dor, în liniştea serii, să mă lăsaţi să mor… Căci nimeni în urma mea nu-mi va plânge la creştet…

Îmi amintesc când recitam versurile în dreptul mormântului lui Eminescu acum şase ani. Eram prea mic ca să-mi dau seama de profunzimea celor rostite sau că mai târziu voi rezona cu ele.

A.F.
afir@live.com

Dacă o să ajungi să simţi sentimentul de iubire probabil că vei cădea de acord că dintre toate sentimentele pe care le-ai trăit cu siguranţă acesta este cel mai măreţ.

Dragostea este relativă, niciodată nu vei întâlni două poveşti de iubire care să fie la fel de la început până la sfârşit. Asemănări sunt multe pe lumea aceasta, dar copii identice în niciun caz.

Percepţia fiecăruia dintre noi este diferită în funcţie de experienţele pe care le-a trăit, şi mai ales de momentul în care această părere se formează. Niciodată nu-ţi vei putea forma o părere raţională care să fie rezultatul unei lungi analize atunci când eşti într-o stare jalnică sau de şoc.

Sunt diferite forme de iubire cu care am intrat în contact şi la care am meditat. Este greu să clasifici toate aceste manifestări naturale pe care ţi le provoacă acest sentiment. Este caragios să încerci să explici de ce majoritatea bărbaţiilor îşi pierd minţile, ideile sau dicţia coerentă atunci când vorbesc cu o femeie extraordinar de frumoasă.

Este dificil să explici de ce femeia reprezintă o reflexie a perfectului şi a frumosului în planul real. Fiind înconjurat de femei frumoase, lucrând alături de femei frumoase şi având posibilitatea de a le admira zilnic am ajuns la o idee care din păcate este valabilă doar la o mică parte din societăte şi anume că, femeia cea mai intrigantă şi cea pe care ai putea să o iubeşti cu adevărat este acea femeie care te uimeşte cu inteligenţa ei în acelaşi timp cât te copleşeşte cu frumuseţea ei.

Dintotdeauna am fost foarte tentat să mă apropii de foarte multe fete, să le cunosc ideile şi să încerc să le înţeleg. Probabil că nu am fost primul şi în niciun caz nu voi fi ultimul, pentru că mai este mult până când noi vom putea să le înţelegem dorinţele, manifestările şi privirile.

Femeile au capacitatea de a observa mai uşor detaliile, de a se maturiza mai rapid şi de a se îndrăgosti mai uşor. Bărbaţii sunt puţin mai înapoiaţi, iar pe parcursul adolescenţei aceştia se vor strădui foarte mult să poate să ţină pasul cu ele.

Dacă este să ne lamentăm la mase de oameni, încă mai există mamifere care nu au reuşit să evolueze îndeajuns încât să poată măcar să priceapă aceste lucruri, să înţeleagă această profunzime şi să poate să-şi exprime o părere echilibrată. Nici măcar nu vreau să încerc să înţeleg ce este în mintea acelora, îi voi lasă în pacea lor şi le voi tolera instinctul lor natural de reproducere.

Care sunt lucrurile interesante pe care le-ai putea cunoaşte la o femeie? Eu cred că aici rămâne la latitudinea şi nivelul fiecăruia, acceptând aici şi micile dorinţe cu rădăcini erotice pe care le-ar putea avea un individ.

Vor realiza vreodată femeile cât de multe lucruri sunt în stare bărbaţii să facă pentru ele, cât de multe sacrificii sau cât de mult ţinem la ele? Vor avea vreodată încredere deplină în noi? Vor realiza vreodată bărbaţii cât de multe lucruri şi câte sacrificii fac femeile pentru ei şi cât de mult se gândesc la ei şi cât de mult încearcă să nu-i rănească?

Este atât de încurcată viaţa, încât fără să-ţi dai seama, atunci când ai intenţii pozitive totul se termină într-un mod negativ, atunci când vrei să iubeşti pe cineva defapt îl răneşti…

…

A.F.
afir@live.com

Până acum am încercat să evit să comentez în scris toate aceste sentimente şi trăiri pe care majoritatea persoanelor ajung să le confrunte, unii într-un mod mai profund, alţii într-un mod mai superficial. Această reţinere a mea a fost alimentată şi de lipsa de experienţă de care dădeam dovadă, şi de eşecurile sentimentale repetate. Însă, dimpotrivă, o persoană în situaţia mea ar putea vedea lucrurile mult mai raţional şi ar înţelege situaţia mult mai pozitiv.

Dragostea este un sentiment măreţ. Oamenii s-au născut ca să iubească. De la părinţi, la familie, la iubiţi, la prieteni, la soţi, la copii, la nepoţi, pentru toate persoanele pe care le îndrăgim şi pe care le avem la suflet, pentru toate simţim sentimentul de iubire.

Însă din păcate, societatea a reuşit să limiteze acest sentiment doar la afecţiune şi la relaţia de cuplu.

Câţi de mulţi înţeleg ce înseamnă ’să fii iubit?’. Câţi se gândesc la sentimentul de linişte şi de fericire, pe care ţi-l aduce iubirea şi câţi la atracţie fizică?

Liniştea şi fericirea mea stă doar în dorinţa de a fi iubit. Să ştiu că sunt persoane care ţin la mine, care mă iubesc, care au încredere în mine, pe care să pot să le iubesc şi de care să-mi amintesc cu drag, pe care să contez oricând. Pentru mine asta înseamnă mai mult decât orice pe lume, mai mult decât orice lucru material, sau orice titlu pe care l-aş putea obţine.

Poate că tu, la fel ca şi ceilalţi confunzi afecţiunea cu iubirea, şi probabil nu-ţi dai seama cum este să iubeşti pe cineva pe care să nu o doreşti ca iubită sau ca parteneră. Este o întrebare foarte normală la care am să încerc să-ţi răspund.

În viaţă există două feluri de persoane, şi anume, persoanele care ştiu să iubească, şi cele care ştiu să fie iubite. Persoanele care ştiu să iubească sunt acelea persoane sociale, care îşi fac multe relaţii, care sunt primele care îşi confesează sentimentele, sunt acelea care încep o relaţie. Ele nu ştiu cum este să fie iubite, şi nu ştiu cum să se comporte în cazul care altcineva îşi mărturiseşte sentimentele de iubire. Nu este un lucru anormal, însă poate fi corijat. Persoanele care ştiu doar să fie iubite, sunt acele persoane care se consideră un magnet, şi cărora li se pare absurd ca ele să pornească o relaţie, şi preferă să aştepte pe altcineva să facă lucrul acesta. (Deşi am folosit numai genul feminin în exprimarea mea, asta nu înseamnă ca m-am limitat doar la mentalitatea unei femei )

Eu mă consider o persoană care ştie să iubească. Tu cum te vezi?

Şi dacă ştiu să iubesc, sunt multe persoane la care ţin, şi pentru care aş dori tot binele şi toată fericirea din lume.

Îmi este mult mai uşor să ţin la fete, atât datorită orietărilor cât şi datorită atracţiei. Nu la atracţie fizică mă refeream, chiar dacă femeile simbolizează frumosul şi perfectul. Mă refeream mai mult la atracţia pe care o simt atuni când îmi dau seama cât de multe lucruri poţi discuta cu o femeie. Am ajuns la concluzia că pot avea o conversaţie mult mai profundă cu o femeie, şi pot avea mult mai multă încredere în ea decât dacă aş discuta cu un bărbat. Multe fete mi-au spus că ele se înţeleg mult mai bine cu băieţii, ceea ce într-un final duce la o apropiere şi mai puternică.

Pot să simpatizez o femeie, şi pot să ţin la ea foarte mult. Pot să ajung să iubesc o femeie şi să fiu în stare să fac orice pentru ea. Pentru că o iubesc. Şi dacă o iubesc, nu aş avea niciodată gânduri negative faţă de ea, aş avea încredere în ea, pentru de aceea am ajuns să o iubesc. Iar ceea ce este important este faptul că eu o iubesc pe ea, ci nu mă iubesc pe mine, eu ţin la ea, şi nu ţin la mine.

Aici probabil că tu vei fi puţin confuz şi, pe bună dreptate m-ai putea întreba: “dacă o iubeşti atât de mult, atunci de ce nu ai vrea să fie a ta?”. Exact lucrul acesta diferenţiază gândirea mea faţă de gândirea de până acum.

Dacă eu o iubesc, înseamnă că pe ea o iubesc, nu pe mine. Dacă eu o iubesc înseamnă că vreau ca ea să fie fericită. Nu vreau să fie a mea, pentru că dorinţa mea este liniştea ei şi realizarea ei.

Cel mai rău lucru în cazul acesta este că ei nu îi pot spune asta niciodată. Pentru că este un sentiment complex, pe care probabil şi eu l-aş considera extrem de dubios dacă nu aş înţelege gândirea.

Este un pic cam greu de explicat şi pentru mine, dar, ceea ce trebuie să fie înţeles, este că, dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi eşti în relaţie cu acea persoană înseamnă că trebuie să-ţi doreşti cel mai bun pentru ea, chiar dacă asta ar însemna ruperea relaţiei sau neînceperea niciunei relaţii. Dacă ai fost înşelat, trebuie să-ţi dai seama că este vina ta, nu a ei, pentru că ea nu a găsit ce dorea cu adevărat la tine. Şi trebuie să o laşi să fie fericită, dacă o iubeşti pe ea, şi nu pe tine.

Este un subiect foarte dificil pe care voi încerca să-l continui altădată. Dacă este ceva ce nu l-ai înţeles în textul meu de mai sus, simte-te liber să comentezi. Mulţumesc că citeşti .

A.F.
afir@live.com

“vineri 25 septembrie 2009

Odată cu trecerea timpului, încep să observ că m-am născut cu un scop. Toţi ne naştem cu un scop anume, şi avem o viaţă întreagă să ne dăm seama. Majoritatea nu găseşte acest răspund decât foarte târziu, iar accesul în următoarea dimensiune le este îngrădit de această insuficienţă, pentru care vor regreta mai târziu. Alţii realizează acest lucru mult mai repede, ceea ce le poate permite o trecere imediată către o nouă emisferă a cunoaşterii şi a înţelegerii.

Astăzi nu am avut o zi extrem de fericită. Defapt, nici nu-mi mai amintesc vreo zi în care am putut să afirm cu înverşunare reuşita sau succesul. A fost o altă zi în care procesul de resemnare a avansat, procedeu foarte lent ce promite rezultate fenomenale la încheiere.

Fiind un matinal înverşunat, nu am putut niciodată să deplâng orele la care sunt obligat să fiu activ şi să depun concentrare maximă, chiar dacă uneori îmi pot exprima compătimirea faţă de anumite detalii importante ce stau la baza începutului unei noi zile.

Însă întotdeauna am putut să deplâng această ciudată normalitate spre care sunt forţat să acced, pe care de cele mai multe ori sunt nevoit să o joc, pentru a nu suferi consecinţele de care mă tem şi pe care doresc să le evit.

Toată această piesă a cărui decor sunt locurile pe care le frecventez zilnic, iar actori toate persoanele cu care intru în contact mă face să îmi dau seamă că, oricine ar fi fost acest scenarist care a scris replicile sau oricine este acest regizor lipsit de experienţă care încearcă să-şi expună ideile într-un mod novice, reuşind să distrugă toată splendoarea spre care acţiunea tinde, cu singuranţă niciunul nu va străluci mai târziu pe Broadway. Iar eu, ca un actor automatizat, execut orice este scris în scenariu, fără să aduc nicio contribuţie personală, poate din teama criticilor, sau a nereuşitei.

Sunt dezamăgit de avangardismul din ce în ce mai frecvent, pe care îl întâlnesc aproape în fiecare moment al existenţei mele, ce se manifestă la persoanele de la care nu m-am aşteptat. Şi anume la persoanele pe care le-am considerat cu un grad de înţelegere cu mult peste gradul pe care îl manifestă ceilalţi, inclusiv eu. Dar se pare că m-am înşelat, acele foste-somnităţi nu se diferenţiau cu nimic şi pot să mă declar profund decepţionat. Acest lucru vine ca un şoc însoţit de consecinţe teribile dar şi deschiderea unor noi fronturi ale cunoaşterii.

Tot ce îmi mai rămâne este să mă retrag din nou în solitudine, să încerc să repar unele lucruri, şi mai ales să renunţ la această carieră de actor slab cotat ce nu va avea un viitor de succes şi să încerc să aleg o altă rută pe care să o urmez. Chiar şi aşa, niciodată nu m-aş putea rupe total de trecut sau de persoanele pe care le-am cunoscut având în vedere că timpul şi soarta lucrează în aşa fel încât ca cel puţin pe o perioadă determinată de timp vieţile noastră să se afle într-o tangenţă continuă.

Care să fie primul lucru pe care ar trebui să-l schimb? Poate să renunţ la această cortină de după care mă ascund? Cu singuranţă comunitatea nu va fi pregătită să accepte conţinutul şi ar fi şocaţi de arsură de gradul III pe care am ascuns-o până acum . Însă tind cred că acesta ar fi un progres. Dar oare mai pot să mai ies din personaj?”

Am însemnat aceste rânduri între orele 20:00-20:30 în jurnalul personal.

A.F.
afir@live.com

Astăzi când am început să editez al doilea capitol din ciclul de memorii pe care l-am numit “Primele zile ale unui coşmar”, mi-am dat seama că nu ar fi potrivit să public acest capitol în întregime, pentru că, având în vedere că nu este ficţiune, anumite persoane care se vor identifica cu personajele descrise de mine şi se vor simţi ofendate de anumite comentarii punctate, de aceea voi alege, din motive de natură personală, să nu public anumite fragmente. Fie şi aşa, textul nu este destul de lung.

Vă prezint în continuare partea a II-a:

II

Începutul

Eram conştient că mă duc degeaba. Nu am ştiut ce trebuia să învăţ, nu am avut chef să învăţ, pur şi simplu numai voiam să fac ce am făcut anul trecut. Am învăţat destul! Acum alt examen?

Şi aşa a şi fost, nu am promovat examenul pentru a putea fi repartizat într-o clasă ce urma să studieze “intensiv informatică”.

Prima dată am fost mâhnit, însă nu din cauza mea (…). Am sperat să fiu repartizat în aceeaşi clasă cu Toni.

——//——

Era dimineata lui 17 septembrie, urma să-mi cunosc următorii colegi, era ceva foarte important. Trebuia să ştiu cum să mă comport. Nu m-am gândit ce să fac. Doream respect. Nu ştiam cum să-l obţin. Am ales să mă comport dur. Mai târziu îmi voi da seama că nu am făcut o alegere bună.

În jurul orei doisprezece, am intrat pentru a treia oara în liceul în care urma să intru în fiecare zi din toamna, iarna şi primavara următorilor patru ani. Eram alături de Toni şi Mihai. La 12 şi jumatate am intrat toţi în clasele pe care urma să le folosim cel puţin în clasa a 9-a. Toţi am fost repartizaţi în clase diferite. Eu eram la B, Toni la C, Mihai la E, însă măcar eram pe acelaşi culoar.

Cu puţin curaj am deschis uşa deasupra căreia scria 9B/12A şi am ţintit un loc din spate. Clasa nu era goală, însă mai era doi indivizi care au intrat odata cu mine. Unul arăta prea ciudat pentru clasa a 9-a, l-am bănuit a fi ori a 11-a ori a 12-a.

M-am lăsat păcălit. Cei doi erau doar puşi pe şotii, erau a 11-a, iar chipul îi ajuta foarte mult. Arătau a boboci. Şi-au găsit un fraier, de care probabil au râs foarte mult.

În fine, în prima zi nu prea am putut cunoaşte decât foarte puţini dintre viitorii mei colegi. În faţa mea era o fată, (…) am simţit în ea o oarecare personalitate puternică. Era foarte sociabilă, a fost prima persoană pe care am cunoscut-o, apoi pe colegul ei, un băiat blond, care la prima vedere îmi semăna foarte mult. Nu am reuşit să mai cunosc decât o singură fată (…).

În următoarele zile am reuşit să cunosc aproape tot rândul pe care mă aflam. Numai ţin bine minte în ce ordine, dar voi povesti în următoarele rânduri ce am simţit când i-am văzut prima dată şi care a fost prima mea părere despre ei.

După ce am aflat că pe fata din faţa mea o chemă Laura, iar pe băiatul de lânga ea George, am încercat să ţintesc mai departe de ei. Am văzut doi tipi, unul mai scund, şi altul cu care mi-am dat seamă că mă voi înţelege super, numai să reuşesc să-l cunosc. În faţa lor se aflau două fete, o fată blondă, care mereu se întorcea spre spatele clasei, şi o fată brunetă pe care din păcate nu am reuşit să o cunosc decât foarte târziu, când am intrat pentru prima dată într-unul din laboratoarele de informatică ale liceului. Tipa blondă – pe care o chema Ana – părea ca o bombă ce urma să explodeze. Încerca să pară calmă, probabil pentru că nu-i cunoştea foarte bine pe cei din jur şi nu se putea comporta normal, dar avea un zâmbet foarte larg şi un spirit moralizator.

Din păcate, poate că din cauza comportamentului meu prostesc, egoist şi a felului în care i-am tratat pe ceilalţi, am ajuns ca în a doua săptămână de şcoală toată clasa să mă facă să mă simt ca ultimul om, iar la acel moment chiar eram ultimul om. Mi s-a întamplat precum lui Harry Potter în „Ordinul Phoenix”, toată lumea râdea de mine, până şi pe messenger. Acest lucru nu îl voi uita niciodată, îl voi aminti de fiecare dată când va fi nevoie, poate şi peste zece ani, poate şi peste douăzeci şi cinci, pentru că eu ţin minte totul, îmi pot aminti mereu cum m-ai tratat în trecut, şi crede-mă că, un lucru ca ăsta se poate uita foarte greu.

Dar cred că a fost vina mea. Probabil totul a plecat de la ameninţarea pe care i-am adresat-o unui coleg, după ce acesta a făcut o glumă foarte proastă legată de mine. În următoarele zile îmi repeta cuvintele pe care i le-am spus, a început ca o fel de campanie împotriva mea, toata clasa râdea de mine, a fost probabil cel mai lung şi cel mai urât coşmar pe care l-am trăit.

Foarte multe zile la rând veneam şi plângeam acasă, unele dintre puţinele dăţi când am plâns în viaţa mea (…) , cântam St. Anger de la Metallica sau Creeping Death şi simţeam dorinţa de a-mi elimina toţi inamicii.

Acest calvar a durat foarte mult. Extrem de mult. Chiar şi acum, nu sunt respectat, după două luni, dar, probabil că nu pot descrie cum, mă gândeam să plec din clasă, dar nu aveam unde. Pur şi simplu, dacă la fosta mea clasă eram urât pentru că doream să învăţ, aici sunt urât pentru că doream respect. Mi-am dat seama că nu voi fi niciodată respectat. Probabil de aceea, am început să-mi observ mai mult defectele, şi să-mi uit calităţile. Singurul lucru care m-a alinat a fost muzica. Probabil că asta merită cei care îşi doresc respect, dar nu îl primesc. Probabil că merit să fiu înjurat pentru că nu am ştiut cum să îmi obţin respectul, şi pentru că m-am gândit la cea mai proastă cale.

Îmi amintesc şi acum cum am reuşit să mă fac de râs, sau de comportamentul meu care a primit ce a meritat până la urmă. Ţin minte şi când am discutat pentru prima dată cu Ana (fata blondă din text) şi Denisa (fata brunetă din text, ea este şatenă defapt) ce manieră am ales sau despre ce discutam. Voi poate nu vă mai amintiţi, dar eu ţin minte şi acum, pentru că a fost printre primele momente jalnice memorabile prin care am trecut. Acum, când vreau să mă amuz, îmi amintesc de cât de dobitoc am fost în momentele alea.

Sunt anti-social şi reuşesc să ajung numai în extreme. Ori sunt retras, tăcut şi timid, ori sunt un mamifer ce se manifestă comic.

Cât despre acea înverşunare a colegilor mei, ţin minte şi astăzi conferinţele patronate sub iniţialele O.F.S.P. în care majoritatea plenului se aduna şi discuta probleme legate de starea psihică şi fizică a individul de faţă. O.F.S.P. bineînţeles că nu erau iniţialele unei organizaţii nonprofit, ce estima nivelul financiar mediu. Tot ce pot să menţionez este că S.P. era o vorbă perversă pe care de obicei o adresezi unei persoane pe care nu o ai la suflet, cum ar fi “băi golanule, să-mi S.P.”. Cred că dacă am să caut prin arhivă am să găsesc şi mesajele de propagandă folosite.

Cât despre partea a III-a, pe care o menţionez în text, pe aceasta nu o voi publica. Conţine doar prime păreri care întotdeauna sunt formate greşit. Mai ales că mă înţeleg foarte bine cu acele persoane acum, şi nu vreau ca acestea să ia în considerare nişte afirmaţii pe care eu le-am făcut acum doi ani.

Mulţumesc că citeşti, că mă corectezi şi că mă înţelegi .

A.F.
afir@live.com

Îmi amintesc că trecerea de la şcoala generală la liceu a fost pentru mine un pas pe care l-am aşteptat încă din clasa a V-a. De obicei gândesc mult în viitor şi uit de prezent, iar tot ce voiam atunci era să fiu elevul lui “Tudor Vianu”. În momentele acelea, mi se pare mare lucru să studiezi cu “el”.

Patru ani au trecut şi am ajuns în clasa a VIII-a fără să-mi dau seama. Vedeam clasa ce încheia ciclul gimnazial ca ultimul obstacol înainte intrării în Paradis. Şi nu era un obstacol chiar atât de uşor de trecut. Erau Testările Naţionale, care pe mine m-au îngrijorat foarte mult, mai mult din cauza faptului că trebuia să-mi amintesc toată materia, inclusiv cea pe care nu mi-a făcut plăcere s-o studiez.

Dar nu a fost capătul lumii. Am primit ajutor din partea a două persoane, probabil cele mai bune persoane din lume pentru mine, la vremea aceea. Îmi amintesc că am plecat la drum foarte motivat, poate chiar extrem de motivat, mai ales după ce o profesoară pe care am avut-o în gimnaziu, mi-a spus verde în faţă că, deşi eu am notele pe care le am aici, la liceul la care vreau eu să continui nu voi avea nicio şansă de reuşită, pentru că nu sunt destul de bine pregătit. Lucrul acesta m-a motivat până la extrem, iar după ce am primit rezultatele, şi-a retras cuvintele.

Nu de multe ori, mi s-a întâmplat să fiu prea entuziasmat de un lucru, la fel cum am fost şi de această “intrare în Paradis”. La câteva săptămâni după ce am fost cazat în Paradis, mi-am dat seamă că am supraestimat totul.

Vă prezint în continuare prima însemnare dintr-un ciclu pe care eu l-am numit “Primele zile ale unui coşmar”, prezentând momentele de înainte şi după Testarea Naţională.

I

Preludiu

Era în jur de şapte jumate dimineaţa, luni 18 iunie. Primul meu examen important mă aştepta. Urma să susţin proba scrisă la Limba şi Literatura Română în mai puţin de două ore. Mă pregătisem foarte mult pentru acest ciclu de examene. Îmi pierdusem zile împreună cu ciobănaşul moldovean şi mioara lui, studiind raza unei piramide patrulatere regulate sau asistând la tratate de pace încheiate de români.

Toate acestea pentru un examen. Multă lume m-a făcut să-mi fie frică de el, precum diavolului îi este frică de tămâie. Aveam neliniştea că deşi studiez, nu o fac îndeajuns. Eram aproape sigur că voi rata tot.

Voiam să intru la un liceu bun, şi, îmi fixasem din clasa a V-a care: “Tudor Vianu” din capitală. Nu ştiu de ce, dar având siguranţa că este un liceu de top, mă ajuta să mă mai calmez.

Îmi amintesc şi acum cum a fost. Am plecat de acasa la opt fără un sfert şi m-am îndreptat spre Şcoala nr. 1. Pe drum, am trecut pe la Toni, un prieten pe care l-am cunoscut acum 7 ani, când eu folosisem prost o doză cu super-glue, la o oră de educaţie plastică. Şi el, studiase foarte mult, dar nu era aşa de panicat precum eram eu.

Am ajuns în faţa şcolii în jurul orei nouă fără douăzeci, unde m-am întalnit cu câţiva foşti colegi de clasă şi de an. Păream singurul pe care îl interesa soarta acestui examen, toţi erau destinşi, sperând la un subiect cu un text la prima vedere.

Am intrat în săli în jurul orei 9 după ce mi-a fost reţinut telefonul mobil şi portofelul la intrare. Am picat într-o sală cam greu de găsit, în sala 8, dacă nu mă înşeală memoria, şi, spre fericirea mea, am fost aşezat în ultima bancă. Nu aveam de gând să copiez, dar mă puteam concentra mai bine, ştiind că n-am pe nimeni în spate.

Am primit subiectul în jurul orei 10. Ciudat, nu am simţit nicio emoţie, am avut încredere în mine, şi am scris tot ce am crezut eu că era bine. Am predat foaia cu puţin timp înainte de expirarea timpului şi am plecat acasă. Am fost foarte mulţumit.

A doua zi a urmat o zi libera, în care am mai studiat algebra euclidiana, dar şi geometria tridimensională. Ziua de miercuri 20 iunie a fost probabil cea mai mare teamă a mea. Cu matematica m-am descurcat, însă până într-un punct.

Am avut o mică teamă, dar când am primit subiectul am răsuflat uşurat pentru că era una dintre cele mai uşoare din acel set de o sută. Am fost foarte sigur că voi obţine punctaj maxim, nu mi-am pus niciodată vreo asemenea problemă.

În a patra zi, joi 21 iunie, am fost mai destins ca niciodată, deoarece ştiam istoria foarte bine, mă calificasem în primavară până la olimpiada naţională, şi nu mi-am făcut nicio grijă. Iar Mihai Viteazul a fost un subiect pe care chiar mi-a plăcut să-l dezbat.

După aceste patru zile eram mai mult ca sigur că îmi voi îndeplini visul, voi reuşi să scot o medie care să mă ajute să mă înscriu la liceul la care am dorit.

Şi aşa a şi fost. Am avut o medie enorm de mare, la fel ca şi felul în care am învăţat de-a lungul clasei a VIII-a, a fost cea mai mare din oraşul meu şi a cincea din tot judeţul.

——–//——–

După două săptămâni, pe 2 iulie, ne-am întalnit toţi cei care am promovat examenele la fosta şcoala pentru a primi fişa de înscriere. Aceasta urma să o completăm la Şcoala nr. 1 “Sfinţii Voievozi”, care îşi avea drept punct de reper Gara de Nord din Capitală.

Pot spune că o bataie de joc mai mare ca aceasta nu mi s-a întâmplat în toata viaţa mea. Pe 3 iulie, mă trezesc la ora şase, iar la ora şapte şi jumatate, eram prezent, împreună cu tata în curtea şcolii respective. Am fost al 86-lea dintr-o listă care a avut aproximativ 150 de membrii. Odată pe oră câte 10 persoane intrau în sălile în care trebuiau completate fişele.

Asta a însemnat pentru mine zece ore de aşteptare, zece ore în care am răsfoit un ziar, m-am jucat pe o consolă sau m-am plimbat prin jur. Nu prea cunoşteam pe nimeni, aşadar, nu prea aveam cu cine socialiaza.

Iar într-un final, după ce o jumatate din zi am petrecut-o pe drumuri, după ce mă aşteptam să protestez şi să fiu nemulţumit, eu m-am simţit împlinit, ştiind că un vis mi s-a îndeplinit. Era ilogic să nu pot să intru in “Tudor Vianu”.

Iar într-un final, pe 12 iulie am aflat că am fost repartizat al 34-lea. Pe 16 iulie am fost să-mi depun fişa, iar peste 2 luni urma să încep o nouă viaţă, să iau din nou totul de la 0.

În legătura cu cele zece ore aşteptate pentru înscriere am mai publicat un articol pe 18 ianuarie 2008. Sincer să fiu sunt scârbit de limbajul pe care îl foloseam atunci, sunt multe exagerări în text. Scuza mea plauzibilă este că, la începutul lui 2008 încercam să fiu criticul lui Peşte. M-am făcut singur de râs, ce să spun.

Mâine voi edita şi publica partea a II-a. Mulţumesc că citeşti, şi că mă corectezi, fie ironic, fie amical .

A.F.
afir@live.com

Anonim

De unde să încep. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu de mână. Am un scris urât. Dar niciodată nu am putut să scriu la un laptop. Parcă numai era nimic din acea frumuseţe a unor schiţe scrise de mână, pe care să le admiri mai târziu, când îţi vezi creaţia scrisă digital sau când ideile îţi vin în cap cu viteza luminii.

A trecut aproape o lună de când n-am mai scris ceva. Încă mai am pe-acasa nişte documente sau nişte agende în care scriam când eram trist. Scriam despre orice, meditam despre primul lucru care îmi trecea prin minte.

(…) mă gândesc ce dracului aş putea scrie, cum aş putea umple cât mai multe pagini, cum m-aş putea face util într-o marţi, o zi pe care am început să o urăsc cel mai mult, (…) într-o zi când observ toate defectele din jurul meu, şi îmi critic calităţile făcând o paralelă între personalitatea mea şi cea a celorlalţi din jurul meu şi sper că tot ce scriu acum să am puterea să neg mai târziu, să detest, să resping, să mă reformez fără ca lucrurile acestea să mă schimbe radical şi astfel să pierd majoritatea cunoştinţelor, credinţelor şi ideilor pe care le am.

Mai citesc odată şi încerc să nu râd în faţa prostiei mele, lumea mă ignoră aşa cum am vrut, lumea mă respinge aşa cum nu am vrut. Niciodată nu am putut fi altcineva. Nu am putut să suport asta. M-am gândit de multe ori la lucrurile pe care le fac ca ceilalţi să nu le observe, am admirat că am rămas anonim, că am încercat să fiu un prieten adevărat, că nu am negat niciodată pe nimeni. (…) Ar trebui să mă calmez, sunt singur acum, nu deranjez cu nimic. Doar că nu-mi place că toţi trec pe lângă mine ca şi când nu aş exista, toţi deschid geamul ca şi când nu aş simţi frigul. Mulţi sunt egoişti, mulţi sunt materialişti, mulţi sunt suverani pontifi, este mai uşor să aruncăm responsabilităţile şi să furăm meritele, iar apoi să ne simţim superiori.

Încă o oră inutilă. Porcăriile care ni le predau la şcoală mă plictisesc enorm şi nu mă vor ajuta cu nimic mai departe, e doar teorie fără niciun pic de practică. Şcoala nu ne poate scoate nimic altceva decât doctori, vom umbla cu mapa şi ne vom crede superiori din cauza faptului că (şi e de rău aici) avem studii superioare. Ce prost eşti dacă gândeşti aşa!

Încă unul care deschide geamul…. Cred că e vina mea că stau aici, dar unde altundeva? Mă bucur că jumatatea dintre cei cunoscuţi mă cred un idiot, un sfert prost şi restul ciudat. Sunt fericit când persoana mea sau numele meu sunt folosite drept „entertainment” într-un grup. Ce dobitoc! Nu e bun de nimic şi acum dă vina  pe alţii…

Am rămas fără hârtie. Scriu şi eu pe unde apuc, pe unde cred că e mai bine, dar nimic, şi aici stau mult să mă gândesc, nu poate schimba nimic. Drace. Am greşit, nu era aici! Trebuia să dau foaia asta cuiva.

Nimicul nu poate fi nimic, pentru că dacă ar fi nimic, asta ar însemna că nu există. Şi cum nimic este un cuvânt, de aici rezultă toate ideile mele.
(…) În jurul meu, din fericire la distanţă destul de mare, au apărut tot felul de necunoscuţi. Ce dracului caut aici? Am plecat de la rău ca să ajung la şi mai rău?
(…)

În curând se termină ora. Parcă timpul trece mai repede „când te distrezi”. Abia aştept să se termine ziua asta blestemată. Urăsc această structurare de program. O urăsc pentru că dezvăluie toate defectele din lume, toate lucrurile care nu ar trebui niciodată dezvăluite, care ar trebui ascunse, care nu ar trebui să existe niciodată, lucruri care opresc utopia unei societăţi, lucruri evadate din distopie, care nu au ce căuta nicăieri. Dar cum nicăieri nu există, pentru că niciodată ceva nu se află nicăieri, lucrurile nu se pot întâmpla ca în teorie. Astea sunt chestii despre care nu ne vor învăţa niciodată la şcoală. De ce? Pentru că nici eu nu aş vrea asta. Ar însemna distrugerea sentimentului pe care ţi-l dă descoperirea lor. Urât!

Dar câteodată mulţi mă întreabă de ce mă sinchisesc să mă confrunt cu orice, de ce ofer timp preţios cercetării unor lucruri care vor conduce în distopie? Ar trebui să las lucrurile aşa cum sunt? Atunci dacă toţi ar face aşa s-ar duce dracului totul, şi nu am mai putea evolua niciodată. Poate că unii nu se regăsesc în lumea în care s-au născut, şi singurul lucru benefic pe care îl pot face este îndreptarea ei. Cine sunt eu? Mulţi s-ar întreba asta. Eşti un gunoi, te ştiu, nu eşti cu nimic mai presus decât noi ceilalţi pe care îi critici şi îndrăzneşti să ridici probleme? Nu te uiţi puţin la tine, la faţa ta de bou? Ce să faci tu mă? Fă tu totul dacă eşti în stare, dacă nu numai comenta!

Este uimitor dacă cineva reuşeşte să vadă mai departe de orizonturi, dacă reuşeşte să se autocorijeze şi ajunge în stadiu în care nu-l mai interesează deloc persoana sa, dedicând timpul rămas celorlalţi, fără ca aceştia să-şi dea seama.

Un psiholog ar spune că mă cunoaşte, că ştie cazul meu, că l-a mai auzit până acum. Dar eu zic NU!, iar asta îl  face să pară un începător care nu cunoaşte multe.

Mulţi în egoismul lor, nici nu s-ar singhisi să înţeleagă, sau vor încerca numai să mă contrazică.

Dar toţi avem un început, şi un final. Finalul este aici. Numai pot continua.

A.F.
13.01.2009 – orele 15-16

Îmi amintesc că am însemnat aceste gânduri în nişte momente în care mă simţeam singur şi încercam să mă afund şi mai mult în solitudine. Eram la şcoală, în clasa a X-a, într-o zi de marţi în care orele nu se ţineau ca în alte zile, iar eu m-am aşezat în prima bancă şi am început să-mi notez frustrările. Am găsit foile pe care am scris atunci într-un dosar mai vechi, pe care astăzi intenţionam să-l arunc.

Mi-am dat seama cât de folositoare îmi sunt acest mici însemnări scrise. Lăsând la o parte faptul că mă ajută să-mi amintesc momentele prin care treceam atunci, îmi oferă şi şansa de a-mi observa greşelile pe care le făceam.

A.F.
afir@live.com

Am găsit aceste propoziţii scrise într-o agendă pe care voiam s-o arunc, însemnate într-o zi în care solitudinea m-a copleşit până la extrem, şi m-am gândit să le postez aici, pentru a le putea reciti mai târziu.

Mă gândesc acum ce ar trebui să fac în continuare, cum aş putea acţiona pentru ca totul să fie cum doresc eu, sau la percepţia mea asupra lucrurilor şi cum cred eu că ar fi bine. De multe ori stau şi realizez, că defapt, nu există fapte pe care aş putea să le atribui altcuiva şi pentru care eu să nu am nicio responsabilitate. Sunt de vina, şi sunt responsabil pentru toate lucrurile pe care le fac, şi cel mai important este că eu ar trebui să fiu conştient de treaba aceasta. (…)
Este totuşi o afirmaţie dramatizată, degeaba mă lamentez la asemenea scenarii, când defapt pot să-mi dau singur seama că, uneori anumite lucruri nu pot fi controlate. Apar legături invizibile şi aparent inofensive care apoi cauzează răni grave în momentul în care se încearcă ruperea lor. (…)

Exprimarea mea de atunci era foarte slabă, după cum se poate şi vedea. Însă acest lucru nu cred că mă cataloghează ca fiind un incult.

A.F.
afir@live.com

De multe ori stau şi mă gândesc la situaţia în care unii dintre noi putem să ajungem dacă nu învăţăm să avem părerile propii şi personale pe care să le susţinem mai departe.

Nu mă înţelege greşit, dar cred că înţelegi prea bine ce vrea cuvântul independeţă să spună, şi probabil că, lamentându-l la sensul politic al acestuia, unii ar spune că mai independenţi decât atât nu putem fi. Avem libertatea de exprimare, caracteriscă democraţiei, aşadar dacă eu am ceva de spus, statul este în măsură să-mi ia în calcul părerea. Sau cel puţin aşa stau lucrurile pe partea teoretică.

Însă eu nu mă refer acum la acest înţeles, şi vreau să punctez independenţa ideilor şi dorinţelor tale faţă de ideile şi dorinţele celorlalţi membrii ai societăţii din care faci parte.

Nu cred că e greu să-ţi dai seama că unii dintre noi devin dependenţi de trenduri, branduri, idei comune, stereotipuri, ceea ce îi conduce spre incapacitatea de a-şi forma o părere raţională, formată după propiile gusturi şi opinii.

Dacă nu am reuşit să mă fac înţeles, gândeşte-te la situaţia în care tu, la prima vedere îţi formezi o părere pozitivă despre un obiect sau o persoană anume, o carte, o melodie, cineva nou, iar apoi un cunoscut face o remarcă ce te pune pe tine în situaţia de a crede că favorizând acea carte, melodie, etc. îţi vei degrada starea socială actuală, iar în acel moment tu ajungi să îţi schimbi radical opus părerea, începând să împărtăşeşti aceea mentalitatea cu criticul.

Nu e aşa că ţi s-a întâmplat asta?

Uite să-ţi mai dau un exemplu. Un foarte bun prieten mi-a povestit scurta lui idilă cu o fată care avea această incapacitate. La prima lor întâlnire totul a fost foarte frumos. Au vorbit, au râs, s-au distrat, s-au fotografiat, au fost cuminţi şi totul prevea o relaţie fericită. Începând de a doua zi, fata a început să-l respingă, fără ca prietenul meu să fi făcut, sau să-i fi zis ceva. Plus că el a fost foarte timid în ziua aceea, ea fiind cea dezinhibată.

Când mi-a povestit asta prima dată, eu cu puţin dezinteres, i-am spus că mai mult ca sigur a făcut el ceva s-o deranjeze, cum probabil mulţi i-ar fi spus. Dar după ce el a început să-mi povestească despre prietenele fetei, prietene care îşi guvernau viaţa după tone de stereotipuri şi mai ales faptul că el nu era chiar un Făt-Frumos în viaţă ce putea întoarce privirile fetelor pe stradă, m-a adus pe mine la concluzia, că deşi fata poate că-l plăcea, prietenele ei nu. Şi într-un fel mai mult sau mai puţin subtil au făcut-o să creadă că va scădea în ochii lor dacă va începe o relaţie cu el.

Iar concluzia mea este întărită de următorul prieten pe care fata l-a avut, prieten pe care sigur nu şi l-a ales singură, un băiat cu o tunsoare în stil emo, şi care, într-o miopie acută sau o beţie zdravănă ar fi putut fi confundat cu un personaj feminin. Ce urât din partea mea să spun asta!

Deci până la urmă care este ideea pe care am vrut s-o împărtăşesc astăzi ?

Dacă nu vrei să fii un sclav al societăţii, învaţă să ai propiile păreri, idei, frustrări, sentimente, care să nu aştepte acceptul cuiva, fii pregătit să-ţi susţii opiniile, să priveşti partea negativă, pozitivă şi realistă a lucrurilor, şi mai ales ţine de personalitatea ta pentru că numai asta te face unic. Nu ce spun alţii, nu ce cred alţii că e mai bine, tu trebuie să ştii cel mai mult ce este bine pentru tine pentru că tu te cunoşti, tu stai în picioarele tale 24 de ore din 7, tot ce spui sunt reflecţiile tale propii, nu ale altcuiva.

Sau poţi continua să mergi pe drumul involuţiei, şi să tragi şi restul speciei umane după tine.

Dacă ai ajuns să citeşti şi această frază, îţi mulţumesc foarte mult şi sper că nu faci parte din grupul de persoane pe care le-am menţionat astăzi, sau dacă faci, să începi să-ţi dai seama de anumite greşeli. Poate că multe lucruri par grele în practică, dar unde am fi ajung astăzi dacă am fi stagnat dintr-un motiv atât de minor.

A.F.
afir@live.com

Memoriile unei gheişe este un roman de Arthur Golder, ce ilustrează o poveste fictivă a unei fete care a lucrat ca gheişă în Kyoto, Japonia, în perioada de dinainte şi de după Al Doilea Război Mondial.

Acţiunea este relatată din perspectiva lui Sayuri Nitta, o fostă-gheişă, ce locuieşte în New York. Ea este intervievată de către Jakob Haarhuis, un profesor la Universitatea din New York.

Romanul debutează cu Sayuri în timpul copilăriei, când purta numele de Chiyo Sakamoto. Împreună cu sora ei, ele sunt vândute în robie, după intervenţia domnului Tanaka pe lângă tatăl fetelor.

Chiyo este cumpărată de către o okya, o casă de gheişe, pentru a fi iniţiată în artele gheişelor, aceasta implicând dansul, actoria şi capacitatea de a ţine o conversaţie incitantă. Deşi întâmpină multe dificultăţi, ea nu renunţă şi îşi doreşte foarte mult să ajungă o gheişa, doar pentru ca mai târziu să îl poată cunoaşte pe cel care a motivat-o în copilărie, pe Preşedinte.

Acţiunea culminează mai târziu cu mizuage – vinderea virginităţii adolescentine – care este defapt momentul în care Chiyo numai este Chiyo, şi primeşte numele Sayuri, care îl va păstra până la final, devinind astfel o gheişă adevărată. Povestea nu se opreşte aici, ci continuă cu alegerea unui dana potrivit ce marchează punctul culminant al romanului.

Nu am văzut filmul, şi nici nu am de gând prea curând, însă am citit cartea aceasta acum aproximativ o lună. A fost o lectură foarte uşoară, ce nu a necesitat prea multă concentrare.

Majoritatea ar putea clasifica această carte drept un roman destinat mai mult publicului feminin. Eu nu vin cu argumente care să dărâme această afirmaţie, deoarece, chiar dacă acţiunea este relatată din punctul de vedere al unui personaj feminin, autorul este un individ masculin, iar acest lucru se observă pe parcurs prin incapacitatea de a reda sentimentele şi trăirile feminine.

Romanul poate fi găsit la editura Humanitas, în traducerea Oanei Cristescu, la un preţ de 37 de lei.

A.F.
afir@live.com